Doamna de la băcănia de la colț, dându-mi restul, a spus încet: „Nu e treaba mea, dar l-am văzut pe soțul dumneavoastră sâmbătă la…”

curs. Mă întreabă cum mi-a fost ziua. Nu m-ai mai întrebat asta de ani de zile, Jola.”

Am vrut să țip că nu am timp. Că în patru ani, nimeni nu mă întrebase cum a fost ziua mea. Dar ceva m-a oprit, pentru că în acea singură propoziție era un adevăr pe care nu voiam să-l aud. Nu am întrebat. M-am oprit cu mult înainte ca mama să se îmbolnăvească. Mama pur și simplu a făcut să nu mă mai prefac.

Nu a scuzat nimic. Dar a explicat totul.

M-am ridicat, am deschis dulapul de pe hol și am scos geanta mare albastră de la Ikea pe care o foloseam ani de zile ca să car rufele la uscătoria de la mansardă. Am început să-i împachetez cămășile. Pe care le călcase singur timp de patru ani.

— Jola, ce faci?

– Îți strâng bagajele, Rysiu. Așternuturile sunt deja acolo.

Nu am plâns.