Doamna de la băcănia de la colț, dându-mi restul, a spus încet: „Nu e treaba mea, dar l-am văzut pe soțul dumneavoastră sâmbătă la…”

Am plâns doar în seara aceea, când ușa s-a închis în liniște în urma lui, fără să se trântească. Am stat în bucătărie până la miezul nopții, holbându-mă la cana lui, pe care nu o spălasem.

Am intentat procesul în iulie, fără să ne recunoaștem vinovăția. A fost decizia mea, nu a lui. Nu aveam nevoie de o hotărâre judecătorească ca să știu ce s-a întâmplat. Cât despre apartament, am ajuns la o înțelegere pașnică, ca doi oameni care, peste treizeci de ani, învățaseră cel puțin un lucru: să nu se facă de râs unul pe celălalt în fața unor străini. Fiul meu s-a chinuit mult timp să accepte asta. Fiica mea a spus pur și simplu: „Mamă, pentru prima dată după ani de zile, arăți de parcă respiri”.

Câteva săptămâni mai târziu, eram din nou la tejgheaua magazinului alimentar. Doamna Hania îmi cântărea roșiile și se uita la mine