Apoi l-a periat singură.
Încet.
Cu blândețe.
O sută de lovituri.
Le-a numărat cu voce tare.
Înainte, îi priveam fața reflectată în spatele meu și mă simțeam perfect în siguranță.
Când mama a murit în anul în care am împlinit cincisprezece ani, mi-am petrecut cea mai mare parte a verii la casa bunicii mele Lena.
Abia am vorbit.
În unele zile, abia dacă mâncam.
Dar în fiecare dimineață, bunica mă peria.
Nu mi-a spus să mă opresc din plâns.
Ea nu a insistat că totul s-a întâmplat cu un motiv.
Pur și simplu a stat în spatele meu, a numărat până la o sută și m-a lăsat să jelesc.
Cu unsprezece ani înainte de divorțul meu, bunica Lena a murit.
Tatăl meu mi-a dat oglinda.
„Ea ar fi vrut să-l ai tu”, a spus el. „Tu erai mereu cea care stătea în față.”
Dețineam doar câteva obiecte care îi aparținuseră.
Comments