putea fi eventual achitată.
A fost îngrozitor, dar nu a fost sfârșitul lumii.
Apoi am coborât.
Și am observat ceva strălucind pe podeaua sufrageriei.
***
La început, am crezut că s-a spart o fereastră.
Mici bucăți de sticlă prindeau lumina soarelui de după-amiază, aruncând reflexii strălucitoare pe parchet.
M-am apropiat apoi.
Și aproape că mi-au cedat genunchii.
Oglinda veche a bunicii mele zăcea spartă pe podea.
„Nu”, am murmurat eu.
M-am lăsat să cad într-o parte.
Rama din lemn de nuc închis la culoare era crăpată la un colț.
Unul dintre trandafirii din lemn sculptați era ciobit.
Sticla se făcuse cioburi în zeci de bucăți.
Unele fragmente erau mari.
Altele erau abia mai mari decât niște cuburi de zahăr.
Erau împrăștiați într-un cerc mare prin cameră.
Nu că oglinda ar fi alunecat pur și simplu de pe cui.
Ca și cum cineva l-ar fi aruncat.
Mi-am acoperit gura.
Dintre tot ce
Comments