acest lucru?”
„Numele de fată al bunicii tale era Lena Moretti”, a explicat el. „Mama ei i-a dat această oglindă în ziua nunții.”
L-am privit fix.
„Nu știam asta.”
Tata a dat din cap.
„A cumpărat-o de la un producător de mobilă și a plătit-o puțin câte puțin. Un sfert de dolar pe săptămână, timp de doi ani.”
Și-a trecut degetul mare peste vechile linii de creion.
„Bunica ta și-a pieptănat părul în fața acestei oglinzi timp de decenii. Apoi mi l-a pieptănat pe al meu. Și pe al tău.”
Mi-au dat lacrimile.
Credeam că știu povestea acestei oglinzi.
Dar aparținuse unor generații și mai mari ale familiei noastre decât mi-am imaginat.
„Brian știa?”, am întrebat.
„O parte. I-ai spus.”
El avea dreptate.
În timpul primului nostru Crăciun împreună, i-am povestit lui Brian totul despre bunica Lena.
Oglinda.
Cele o sută de tușe de pensulă.
Vara de după moartea mamei
Comments