Doamna de la băcănia de la colț, dându-mi restul, a spus încet: „Nu e treaba mea, dar l-am văzut pe soțul dumneavoastră sâmbătă la…”

Și cum? Tata nu e o slujbă cu oră, Jola.

A luat o înghițitură și a spus că e prea dulce. Ceaiul era același ca întotdeauna.

Nu am dormit în noaptea aceea. Am stat întinsă acolo, ascultându-i respirația uniformă și numărând. Mama a murit în ianuarie. Timp de patru ani, de când nu se mai ridică singură după primul accident vascular cerebral, m-am dus să o văd în Popowice în fiecare zi după tura mea de la farmacie

Am spălat-o, am hrănit-o, i-am pus medicamentele într-o cutie pentru întreaga săptămână – la urma urmei, asta e treaba mea, cine ar putea s-o facă mai bine? În ultimele șase luni, am dormit în fotoliul ei rabatabil. Ryszard îmi spunea: „Du-te, du-te, mă descurc eu.” Încălzea găluște, își călca singur cămășile. I-am fost atât de recunoscătoare pentru asta.

Două zile mai târziu, Ela, soția lui Waldek, a venit la farmacie cu o rețetă