fel sau altul, aș fi ajuns să-mi apăr propriile sentimente.
Dar în după-amiaza aceea, nu a fost nevoie să ridic vocea.
„Ai deteriorat pereții”, am spus eu.
„Nu știi nimic despre asta.”
„Ai lăsat robinetele deschise.”
„Nu poți dovedi—”
„Și ai spart oglinda bunicii mele.”
Expresia feței i s-a schimbat.
Pentru o clipă, am crezut că văd rușine.
Apoi și-a coborât vocea.
„Nicole era doar o oglindă.”
Tatăl meu s-a așezat lângă mine.
Nu l-a amenințat pe Brian.
Nu a țipat.
Stătea suficient de aproape încât umerii ni s-au atins.
Apoi a spus, foarte calm:
„Nu. Era singurul lucru pe care știai că este de neînlocuit.”
Brian s-a uitat la el.
Gura i s-a deschis.
Apoi închis.
N-a spus nimic.
M-am întors.
Cu tatăl meu de o parte și Claire de cealaltă, am mers pe coridor fără să mă uit înapoi.
În săptămânile următoare, mi-am recăpătat treptat sentimentul de a
Comments