După un accident, i-am trimis un mesaj tatălui meu de la camera de gardă, iar reacția lui a schimbat totul.

pe care nu o făcuse niciodată.

„M-am săturat să stau departe de locurile unde se vând lucrările mele”, am spus.

Leah dădu din cap o dată. „Mergi încet. Durerea îi face pe oameni să te subestimeze. Folosește asta în avantajul tău.”

Sala de bal putea găzdui două sute de persoane. În spatele scenei, pe ecrane era afișată o machetă a proiectului districtului portuar. Macheta mea. Designul meu pentru malul apei. Sistemul meu de terase care încorporează gestionarea apelor pluviale și diagramele mele de încărcare, transformate în opere de artă pentru oaspeții care savurau cocktailuri. Tatăl meu stătea la masa principală, Charlotte la dreapta lui și Preston la stânga.

Nu m-a văzut la început.

Charlotte a făcut-o.

Zâmbetul ei a dispărut înainte să-și dea seama. Preston i-a urmărit privirea. Apoi tatăl meu.

Pentru o clipă, păru perplex. Nu îngrijorat, ci perplex, expresia caracteristică cuiva care și-a făcut ordine în cameră și